Fanaticii

Citeam la un moment dat un articol într-o revistă, unde vorbeau de nişte adolescenţi nemţi, care au fost în stare să doarmă undeva pe o banchetă, în faţa casei celor doi Tokio Hotel-işti, Bill şi Tom, numai de drgaul de a-i vedea ieşind din casă şi de a încerca, probabil, să le smulgă un zâmbet.
Celebrii, celebrii, da' mai daţi-o-n colo!
Am citit ceva asemănător despre o fată, cred că era româncă, despre care se scria că vrea să se sinucidă pentru că s-a despărţit O-Zone. Iar în final, soluţia găsită a fost să discute cu ea chiar un membru al fostei trupe.
Păi, are vreun rost să se arunce câte un adolescent pe geam la fiecare destrămare de trupe ?
Îşi are şi fanatismul ăsta limitele lui până la urmă. Cei care cântă acolo pe scenă au tot două mâini şi două picioare ca şi noi. Doar că au un talent care, spre norocul lor, au putut să şi-l etaleze la maxim.
Acelaşi fenomen se întâmplă şi în fotbal. Suporterii nu mai pun preţ pe bilete, ci pe bâte şi brichete. Cât mai multe brichete... Război e pe teren, război şi în afara lui.
O sa ajungem să sărim pe electrician, pentru că ne luminează casa, precum Tokio Hotel şi O-Zone ne luminează sufletul cu muzica lor ?
Mai uşor cu fanatismele, oameni buni! Mai uşor...