Ingerul de la Crucible

Ne aflam, prieteni, in Sheffield-ul anilor '90; mai exact, in foaierul teatrului Crucible, unde, in asteptarea a catorva sute de spectatori incantati, sta sa inceapa Campionatul Mondial de Snooker.
Momentul pe care doresc a-l remarca se petrece in primavara anului 1993 cand, parca de nicaieri, are sa rasara unul dintre cei mai prolifici jucatori pe care Universul l-a dat acestui sport. Cu tacul tremurand, parca mai mult mirat decat incantat de performanta de a fi cel mai tanar jucator participant pe tabloul unui Campionat Mondial; numele lui este Ronnie O'Sullivan.

Asemenea lui, emotia primului meci la Crucible l-au trait toate legendele acestui sport. Da, Ronnie este o legenda vie. La fel sunt Steve Davis, Jimmy White, Stephen Hendry, John Parrot si multi, multi altii.

Campionatul Mondial nu este un turneu. Este o poveste. Mai presus de clasamente sau motivatie materiala se gaseste acea implinire sufleteasca a oricarui jucator din circuit:

Da! Am fost si eu la Crucible!

Fiecare editie aduce cu ea o noua pagina de istorie, pe care este scrisa cu creta fiecare incrucisare maiastra de tacuri. "Luptele" purtate cu atat nobilism si daruirea cu care fiecare jucator ofera ce are mai bun, dau impresia ca nu vorbim in niciun caz de un simplu sport.

Asistam, prieteni, la o poveste complexa, in care avem parte atat de zambete, cat si de lacrimi. Totul depinde de noi, cei care privim. Daca stim sau nu sa apreciem acest spectacol.

Azi, un inger a coborat in foaierul teatrului, peste toti cei prezenti acolo. Sta in liniste si priveste atent fiecare miscare. Nu ne poate vorbi. Dar daca ar putea, ne-ar spune sa pretuim clipa.

Acest inger este Paul. Paul Hunter...

Ce-am avut si ce-am pierdut...

A mai trecut un EURO peste noi, prieteni, si ne putem considera cu ceva mai multumiti decat eram pana acum.
Am fost acolo. Nu am stat doar sa ne uitam la altii cum fac spectacol. Am incercat si noi sa facem acelasi lucru. Ramane la atitudinea fiecaruia daca am si reusit. Eu as zice ca da. Cu un inceput mai slabut, ce-i drept, dar cu un 0-0 maret in fata vice-campioanei mondiale, Franta, fiecare particica din roman savura primul punct in grupa.
Cu un Mutu cat de cat in forma, dupa surprizele neplacute care i-au fost oferite de viata si de patronul de la Chelsea, am ratat poate una din cele mai mari ocazii sa batem Italia, printr-un penalty aparat de Buffon. Ziua de 13 a fost incerta pentru romani, nefiind convinsi daca a fost una norocoasa sau ghinionista.
In tot acest timp, Olanda facea ravagii in "grupa mortii". Cu un 3-0 zdrobitor in fata campioanei mondiale si un 4-1 naucitor cu Franta, Armata Portocalie a lui van Basten defila linistita pe primul loc, cu gandul probabil spre o finala de vis pe 29.
Romania a visat frumos in prima repriza si, desi a dat impresia ca va putea repeta performanta de la Constanta, totul s-a prabusit in minutul 54, cand Huntelaar a trimis in poarta o minge deviata de Engelaar in careul nostru, sub o atmosfera fenomenala creata de suporterii olandezi.
Finalul ne-a gasit cu capul plecat, invinsi cu 2-0, in timp ce dincolo, Franta in inferioritate, suferea la fiecare gol primit in propria plasa.
Atat a fost din aventura Romaniei in Grupa de Foc. Cu Franta ne vom intalni curand, pentru niste preliminarii. Unele foarte importante. Si aviz statisticienilor... Daca Olanda castiga Campionatul European, desi noi am terminat preliminariile in fata ei in grupa, atunci Franta sa se lase invinsa de noi in preliminariile urmatoare, ca sa ajunga in finala, in vara lui 2010. Si daca se poate, sa dispute trofeul suprem cu noi...

Final de sezon...

Mereu când se apropie vara, asociem totul cu o plaja întinsă, undeva departe, cu umbreluţa deasupra capului, simţind briza mării răcorindu-ne şi auzind valurile care se sparg la ţărm.
În vară vedem o relaxare totală, o deconectare de la ''ceva'' care ne-a ţinut la birou, sau oriunde altundeva, pe tot parcursul iernii. Acel ''ceva'' reprezintă lipsurile. Lipsurile ne-au ţinut la servici, pentru că am sperat şi sperăm in continuare să umplem acel gol din buzunarele noastre. Acum, însă, uităm de toate şi păşim frumuşel în agenţiile de voiaj, pentru a ne rezerva din timp bileţelul către destinaţii cât mai diverse.
A venit momentul să dăm jos cele 5 rânduri de hăinuţe care ne-au fost pe post de calorifer toată iarna şi să zburăm într-un maieu, peste mări şi ţări.
Şi televiziunile încep să treacă la programul de vară... Da, acea perioadă în care se dau toate reluările de peste an şi în care nu mai prea avem niciun meci de care să vorbim.
Am trecut ieri pe lângă stadionul celor de la Universitatea Cluj şi priveam vechea construcţie cu o oarecare nostalgie... Cam atât a fost din aventura şepcilor roşii în Liga I. O Ligă I care a avut parte în acest an de controverse cât pentru cel puţin 3 sezoane.
Reclamele se strâng, studiourile improvizate se închid, jucătorii plecă să îşi viziteze mamele, taţii şi fraţii, iar patronii numără milioanele, în timp ce iarba pufoasă se încinge sub soarele arzător al verii... Linişte, prieteni... Linişte! Sezonul s-a sfârşit...

Fanaticii

Citeam la un moment dat un articol într-o revistă, unde vorbeau de nişte adolescenţi nemţi, care au fost în stare să doarmă undeva pe o banchetă, în faţa casei celor doi Tokio Hotel-işti, Bill şi Tom, numai de drgaul de a-i vedea ieşind din casă şi de a încerca, probabil, să le smulgă un zâmbet.
Celebrii, celebrii, da' mai daţi-o-n colo!
Am citit ceva asemănător despre o fată, cred că era româncă, despre care se scria că vrea să se sinucidă pentru că s-a despărţit O-Zone. Iar în final, soluţia găsită a fost să discute cu ea chiar un membru al fostei trupe.
Păi, are vreun rost să se arunce câte un adolescent pe geam la fiecare destrămare de trupe ?
Îşi are şi fanatismul ăsta limitele lui până la urmă. Cei care cântă acolo pe scenă au tot două mâini şi două picioare ca şi noi. Doar că au un talent care, spre norocul lor, au putut să şi-l etaleze la maxim.
Acelaşi fenomen se întâmplă şi în fotbal. Suporterii nu mai pun preţ pe bilete, ci pe bâte şi brichete. Cât mai multe brichete... Război e pe teren, război şi în afara lui.
O sa ajungem să sărim pe electrician, pentru că ne luminează casa, precum Tokio Hotel şi O-Zone ne luminează sufletul cu muzica lor ?
Mai uşor cu fanatismele, oameni buni! Mai uşor...

"Hoţul şi poliţiştii" sau... "Cum să îţi iubeşti aproapele ?"

Am văzut prin martie o emisiune la televizor, şi cum puţine sunt acele emisiuni în care poţi regăsi cu adevărat latura românească, având şi zâmbetul pe buze, am zis să vă povestesc şi vouă.
Acţiunea se petrecea undeva, într-un sat cu privelişti deosebit de frumoase. Actorii principali erau o doamnă şi un domn. Scenariul era improvizat, iar regizorul, plecat în pauză.
Doamna, care avea un copil zdravăn de vreo 20 de ani şi ceva, se ia la harţă cu un vecin vizibil mai înstărit, pe motive găsite numai de românaş: ba că nuş' ce cu gardu', ba că mi-a furat cartofii...ş.a.m.d.
Poanta nasoală e că trăim în România, aşadar cucoana nu se lasă cu una cu două şi merge la tribunal... Se ceartă oamenii cât se ceartă, iar femeia descoperă că vecinul cu pricina nu are autorizaţie pentru firma de la care îşi câştigă mălaiul. Şi vine amenda acasă!
Bine, bine... Dar credeţi că tipu' se lasă mai prejos ? După ce îi trage vreo trei mame zdravene de bătăi juniorului doamnei reclamante, dă în judecată biata femeie şi îi ia casa prin licitaţie.
În timpul emisiunii se dezvăluie şi alte minuni, cum că primarul satului (în care, culmea, domnul din povestea noastră este consilier!) a tăiat plute şi le-a vândut fără să justifice (mai pe româneşte, şi-a umplut buzunarul cu ce nu era al lui) sau că ar sprijini femeia furioasă în actele ei de a-şi înfunda vecinul. Ba mai mult, se dovedeşte că doamna a mai dat în judecată, pe rând, doctorul, primarul şi chiar şi poliţistul! Păi şi atunci, să te mai miri ? Nu, frate! Asta-i ocupaţia românului: să îşi dea vecinul în judecată, cu speranţa că va reuşi să îl scoată puţin din pepeni şi, de ce nu, va muşca şi o bucată de caşcaval "din ăla cu găuri"...
Oricum, stilul în care a fost prezentată această ceartă merită aplauze, chiar dacă, poate, conţinutul dezamăgeşte.
Concluzia ? Cine n-are de lucru, îşi face. Iar dacă în preistorie îşi dădeau în cap cu măciuca, acum se luptă prin intermediul citaţiilor la tribunal...

'Neatza, natziune!

Mi se pare că titlul articolului este şi numele unei emisiuni matinale.
Posturile cu pretenţii găsesc sezonial câte un slogan care este menit să ne binedispună pe noi, românii, care prindem telecomanda intre 7 şi 11 AM.
Am făcut şi eu o treabă de genul acesta în iarna acestui an şi ceea ce vreau să vă spun e că am început să văd rostul acestor matinale vesele.
Ce face românul obişnuit ? Se trezeşte, porneşte televizorul şi îşi bea cafeaua, continuând cu treburile obişnuite. Deoarece este presat de timp, având în vedere că trebuie să ajungă la servici la ora 8, prinde doar Ştirile Dimineţii de pe PRO, unde cel mai mult şi mai mult află care s-a plesnit bot in bot de BMW în timpul nopţii.
Dacă ar mai sta acasă până la 9 măcar, ar prinde pe Antena 1 începutul matinalului moderat de cei doi comici, Răzvan şi Dani.
Da, tipii ăştia chiar te fac să râzi cu stilul lor unic de a ironiza duiumul de prostii din lumea largă.
Au o groază de invitaţi într-o ediţie, invitaţi care nu ajung la timp niciodată din cauza dezastrului din Capitală.
Vreau să povestim mai puţin de emisiuni şi mai mult de cum vede românul aceste emisiuni. Păi, nu le prea vede. Cele mai ascultate dimineaţa vor rămâne tot radiourile, şi asta pentru că în cele 2 ore petrecute în traficul din Bucureşti, românul de rând nu işi va monta antenă parabolică cu televizor, pe bancheta din spate a Daciei.
În ceea ce priveşte pensionarii, unii se plictisesc deja de televizor la ora 8 şi işi găsesc ceva mai bun de făcut, cum ar fi invadarea pieţei, cu scopul de a prinde roşia, când e mai ieftină. E tragic, sună urât, e adevărat...
Lumea e invadată de prea multe ştiri. Parcă am vrea să recuperăm tot ce nu se dădea pe vremea lui Ceauşescu şi de aceea nu vrem să ratăm nici o crimă şi nici un viol petrecut sub ochii Observatorului.
Însă, în ceea ce priveşte ştirile, într-un alt articol.
Ideea e că ar trebui să lăsăm biroul o zi la o parte şi să rămânem cufundaţi în fotoliu, cu cafeluţa fierbinte şi să căutăm printre canale un matinal care să ne binedispună. Oricum, şeful nu ne va aduce zâmbetul pe buze, începând cu ora 8...